În secolele al XV-lea și al XVI-lea, s-a înțeles puțin despre știința din spatele ciumei dansului. Societățile vremii ofereau explicații, variind de la posesia demonică, mânia lui Dumnezeu până la mușcături de păianjeni.

La 14 iulie 1518, undeva în orașul francez Strasbourg, o femeie pe nume Frau Troffea a ieșit din casa ei și a început să danseze. Curând, a avut o mulțime mare în jurul ei. Unii au aplaudat, alții au râs, în timp ce alții se uitau cu uimire. Evenimentul a fost intrigant, deoarece Troffeau nu avea control asupra dansului ei.

În Europa secolului al XVI-lea, mania dansului nu era o boală nouă. A existat încă din secolul al VII-lea, având loc în faze cu decalaje lungi între ele. Se spune că a atins apogeul în secolele al XV-lea și al XVI-lea, infectând mii de oameni, unii ajungând să-și piardă viața.

În termeni medicali moderni, mania dansului din Europa medievală era o boală psihogenă – un fel de boală în care a apărut o anomalie fizică din cauza unor factori psihologici.

În secolele al XV-lea și al XVI-lea, însă, s-a înțeles puțin despre știința din spatele ciumei dansului. Societățile vremii ofereau explicații, de la posesia demonică la mânia lui Dumnezeu, o mușcătură de păianjen, precum și consumul de ergot.

La apogeul său, mania a afectat cinci până la unsprezece sute de oameni și, în timp ce majoritatea și-au recuperat controlul corporal în zece zile de la infectare, alții au recidivat o dată sau de mai multe ori.

EL Backman, un medic suedez în cartea sa, Religious Dances in the Christian Church and in Popular Medicine (1952) , a sugerat că dovezile focarelor de ciumă a dansului au fost înregistrate încă din secolul al VII-lea în toată Europa.