Bob Hoelter se întreabă dacă nu cumva o intervenţie divină a acţionat într-o noapte rece de iarnă în Griffith, Indiana, luna trecută. Pentru că, dacă în acea seară n-ar fi decis să meargă pe jos 3 kilometri până la un magazinul local, lucrurile ar fi putut sta cu totul altfel.

„De obicei merg cu maşina. În acea seară, am decis că am nevoie de puţină mişcare”, povesteşte acesta.

Când Hoelter a ajuns în dreptul unui pod, a auzit un zgomot ciudat. S-a oprit să asculte cu atenţie şi l-a putut auzi din nou. Era cel mai trist şi dezolant geamăt la care fusese martor vreodată.

„Mă uitam spre apă şi spre mal, dar nu vedeam nimic, totuşi acolo era ceva”, mărturiseşte bărbatul. „Am coborât lângă pod, apoi m-am întors şi am privit în jur.”

Sunetele răzbăteau din întunericul de sub pod. Hotărât să-şi ofere ajutorul, barbatul s-a târât în genunchi pe marginea apei, fără să aibă nicio idee în legătură cu ce ar putea găsi. Tot ce ştia era că cineva avea mare nevoie de el.

„Am aprins lanterna pentru că port mereu o sursă de lumină cu mine”. „Am ajuns în capătul celălalt şi în cele din urmă l-am văzut!”

Acolo, un câine mic, cu ochii aţintiţi spre mine, tremura de frică. Dar nu mi-a venit să cred : botul căţelului era legat cu bandă adezivă.

Stiam că trebuie să acţionez deîndată. Spitalul de animale Griffith nu era departe şi speram că încă este deschis.

„L-am ridicat de acolo şi l-am băgat în sacou, m-am târât înapoi şi am plecat de urgenţă spre clinica veterinară”, povesteşte el.

Iar momentul în care am intrat pe uşă clinicii ţinând căţelul în braţe, este ceva ce Lori Kovacich, directoarea Griffith Animal Hospital, nu va uita niciodată.

„M-am ridicat de pe scaun şi am ieşit în hol, ca să-l preiau”, a declarat Kovacich .

Directoarea a luat căţelul şi s-a grăbit să revină în cabinet. S-a mişcat atât de repede încât nici nu i-a notat numele lui Hoelter şi numărul lui de telefon.

Fericit că patrupedul era pe mâini bune, barbatul s-a întors către destinaţia iniţială, magazinul local.
Personalul clinicii a început imediat să-l investigheze pe micul căţel. Era epuizat şi pielea îi era grav afectată. Au estimat că botul îi era legat cu acea bandă de zile bune.

Echipa medicală a îndepărtat banda adezivă, i-a administrat antibiotice şi l-a uns cu unguent . Apoi l-au învelit şi l-au lăsat să se odihnească în compania unui ursuleţ de pluş.

Echipa a descoperit ulterior că puiul avea şi un picior rupt, care necesita o intervenţie chirurgicală. Au ajuns la concluzia că cineva l-a aruncat de pe pod, iar puiul a căzut pe malul de pământ.

Profund mâhnită de starea de sănătate a căţelului, directoarea a scris un mesaj pe pagina de Facebook a spitalului de animale: „În cei 30 de ani de muncă, n-am crezut niciodată că voi vedea aşa ceva… în viaţa reală”.

Postarea ei a atras atenţia mai multor localnici, ajungând şi la Mary Witting. Ea şi soţul ei, Doug, sunt clienţi vechi ai clinicii veterinare.

Cuplul şi-a pierdut recent câinele iubit şi au promis că nu vor mai adopta altul prea curând – până când au citit despre povestea tristă a căţelului.

„Mi-am spus: ‘Acest căţel drăgălaş are nevoie de mine. Pot să-i ofer 24 de ore de dragoste pe zi şi am nevoie de el’”, mărturiseşte Witting.

Familia Witting a venit să-l întâlnească şi imediat a decis să-l adopte. L-au numit Louie

De acum încolo Louie va avea un cămin definitiv şi o familie care să-l iubească.